Casa Ronald McDonald București
46 nopți de cazare
Lui P. îi place să deseneze și să povestească despre orice. Discuțiile o liniștesc, iar pentru noi sunt momente în care ne bucurăm să aflăm ce o mai preocupă, ce îi place, ce își dorește.
Astăzi are 18 ani. O cunoaștem din 2009, de când a început să vină împreună cu părinții la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” din București. Au urmat multe intervenții medicale, perioade lungi de recuperare și reveniri în Casa Ronald McDonald București. Am văzut-o crescând și legând prietenii cu alți copii cazați aici, cu care păstrează legătura și astăzi, chiar dacă îi despart distanțe mari.
Pentru mama ei, prima venire la București a însemnat teamă, singurătate și dezorientare, departe de casă, la Târgu Neamț. În Casă a găsit un loc în care să se odihnească, oameni care să o asculte și alți părinți care îi înțelegeau grijile. Mai presus de toate, a știut că poate rămâne lângă copilul ei.
În interviul următor, mama lui P. ne povestește despre anii în care au venit la Casă, despre prieteniile care au rămas și despre micile momente de bucurie care le-au dat putere să meargă mai departe.
1. Vă amintiți prima zi în care ați ajuns la Casa Ronald McDonald București? Cum vă simțeați atunci? Ce gânduri vă frământau?
Prima zi în care am ajuns la Casa Ronald McDonald București a fost acum 14 ani, noi venind din orașul Târgu Neamț, fiind la o mare distanță de casă. Primul sentiment pe care l-am avut când am pășit în curtea acestui spital a fost de singurătate și dezorientare, până când cineva ne-a adus la cunoștință despre Casa Ronald McDonald. În acel moment, sentimentele și stările negative au mai dispărut, deoarece am fost găzduiți de un personal amabil și călduros.
2. Care a fost cea mai mare temere pe care ați avut-o o dată ce ați ajuns la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” București?
Odată ce am ajuns la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu, cea mai mare temere pe care am avut-o a fost să nu se întâmple ceva rău.
3. Cum se simte copilul dumneavoastră acum?
După mulți ani de intervenții, tratamente și kinetoterapie, copilul meu se simte bine.
4. Care a fost prima impresie pe care ați avut-o atunci cand ați ajuns la Casa Ronald McDonald București?
Când am ajuns la Casa Ronald McDonald București, prima impresie pe care am avut-o a fost de siguranță și bucurie, deoarece am știut că pot fi alături de copilul meu, locuind în această Casă.
5. Cum v-a ajutat faptul că ați locuit în Casa Ronald McDonald? Ce v-a fost de cel mai mare folos? (poate faptul că v-ați făcut prieteni, că ați avut alături alte familii/părinți care treceau prin aceleași momente grele, ați putut să vă odihniți, o masă caldă, să faceți duș)
Faptul că am locuit în Casa Ronald McDonald București ne-a ajutat enorm de mult într-un moment în care totul pare copleșitor, când știi că ai copilul în spital. Aici nu am găsit doar un loc în care ne puteam odihni; am găsit sprijinul altor părinți care treceau prin aceleași greutăți, sau poate chiar și mai mari. Aceasta ne-a dat putere și, cel mai important, a fost că am simțit că nu suntem singuri.
6. V-ați făcut prieteni printre alți părinți sau printre angajații Casei? Țineți legătura cu aceștia?
În această Casă ne-am făcut foarte mulți prieteni cu care încă ținem legătura, aceștia fiind și printre angajații Casei, dar și alți părinți care au locuit aici.
7. Aveți o amintire specială din perioada în care ați locuit în Casă? Poate vă amintiți un moment de bucurie chiar dacă vă era greu.
O amintire specială din perioada în care am locuit în Casă este momentul în care a venit clovnul Ronald McDonald, împreună cu voluntari ai fundației, care s-au jucat cu copiii și au făcut diverse activități pentru ei. Pentru câteva clipe, aceștia au reușit să ne scoată din gândurile grele legate de spital și să aducă zâmbete atât copiilor, cât și părinților, făcându-ne să simțim din nou liniște într-o perioadă dificilă.
8. Care a fost sentimentul care v-a încercat atunci când ați plecat din Casa Ronald McDonald?
La plecarea din Casa Ronald McDonald am simțit un sentiment de recunoștință și emoție, dar și o tristețe, pentru că lăsam în urmă un loc în care am găsit sprijin și empatie.
9. Când veniți la control, veniți și în vizită la Casa Ronald McDonald?
Da, când venim la control trecem în vizită și la Casa Ronald McDonald, pentru că a rămas un loc foarte aproape de sufletul nostru și ne bucurăm enorm să ne revedem cu persoanele de acolo, care, de asemenea, au rămas în inima noastră.
10. Cand reveniți la tratament pentru copilul dumneavoastră, sunteti cazați mereu la Casa Ronald McDonald? Dacă da, cât de des reveniți în Casa Ronald McDonald?
Când revenim la control, de obicei, suntem cazați la Casa Ronald McDonald și revenim la 6 luni.
11. Ce le-ați spune altor părinți care au copiii bolnavi? Ce v-a ajutat pe dvs. să rezistați în perioadele în care copilul dvs era internat?
Când ne întâlnim cu alți părinți care au copiii bolnavi și trec prin astfel de momente, noi îi sfătuim să aibă răbdare și încredere, chiar dacă este foarte greu, și să nu uite că nu sunt singuri. În perioadele în care copilul meu era internat, pe mine m-a ajutat foarte mult sprijinul celor din jur și gândul că trebuie să fim puternici, indiferent prin ce ne este scris să trecem, și că fiecare mic semn de bine îți dă putere să mergi mai departe.
Ajutați-ne să ținem familiile unite pe durata tratamentului copilului lor bolnav.
